Ce amintire!!! Cred ca ma indepartez si incep a ma simti bine, incep a ma simti gol. Nicio teama sa racesc. Sunt cu mult prea inchegat in gandul "nimic nam avut".
Ma invelesc cu intr-un gand cu alta culoare si nu vad sau simt nimic. Superb!! Aplaud cu bratele deschise si imi spun: "Bine ai venit! As spune imi pare bine sa te revad, dar tu nu imi esti cunoscut nici macar cat o stare de virgula".
Cu genunchii sfaramati in asteptare cu viata in apa lacrimilor ce rauri inconjuratu-mi fata, cad in sus si ma ascund. Dintr-o metamorfoza nu zic nimic de schimbare. Poate un pic de evolutie.
Si cad.
In sfarsit, mai am un pic si devin cum mi se cere, "fara de nimic". Exact tiparul ce nu se va pierde a ceea ce ni se impune fara a fi noi insine. Nu doare, nu simt nimic. Intamplarea face sa ma renasc acea stana de piatra ce se pierde in mii de ani in bataia vantului si a ploii. Evolutia mea consta in faptul ca acum mi-am luat si umbrela, voi ramane stana, piatra.
Cum sa remunerez ce simt cand nu exist. Undeva in spate foarte incredibil de mic ma pierd sunt eu. Locul imi este luat de un anume nu-l cunosc. L-am intampinat cum se cuvine mai sus, "bine ai venit".
Strainul meu, simt cum te iubesc in forma ta noua, pot respira unde vreau pentru nimeni nu stie cum si unde exist. De-as fi singurul...
Gandirea "outside the box" are o mica eroare, ramai singur de fiecare data cand o folosesti. Si viceversa, cei din jur raman singuri fara sa te mai auda. Stiu cum sunt, eu, ma refer.
Prea mult iesit din cutie... de-ar fi fost un ou.
Ma nasc din ou.
